Ultima iarnă – Povestea unui bătrân din Valea Screzii

Ultima iarnă…

Prima zăpadă a căzut în liniște, ca o binecuvântare coborâtă din cer. Mă uitam pe fereastra mică a camerei mele și fulgii dansau încet, ca niște îngeri care își scutură aripile albe peste pământul obosit. Am simțit cum frigul de afară se strecoară prin geam, dar în inima mea era cald… pentru că aici, la Pro Vita, nu mai sunt singur.

Au trecut multe ierni peste mine. Ierni în care pașii mi-au fost grei, iar mâinile goale. Ierni în care pâinea era mai rară decât zilele cu soare și în care cuvântul „acasă” era doar o amintire. Dar acum, când ninsoarea mă găsește între oameni care îmi vor binele, îmi dau seama că Dumnezeu nu uită pe nimeni.

Poate aceasta este ultima mea iarnă… și nu spun asta cu teamă, ci cu pace. Pentru că știu că am găsit un loc unde sufletul e hrănit cu dragoste, iar trupul cu pâine caldă. Un loc unde se aprinde candela la icoană și se rostește rugăciunea pentru toți cei care, ca mine, au rătăcit ani prin frig și uitare.

Darul milosteniei – o rază de lumină în iarnă

În fiecare dimineață, când aud pașii surorilor de la bucătărie și mirosul de supă caldă ajunge până în odaia mea, mă gândesc la cei care au făcut posibil acest miracol. Nu sunt doar legume într-o oală sau lemne în sobă… sunt gesturi vii, semnături ale dragostei creștine, semne că nu trăim doar pentru noi.

În lume se vorbește mult despre fapte mari, dar aici am învățat că adevărata minune stă în lucrurile mici – o pungă cu cartofi lăsată la poartă, un borcan cu miere adus în taină, un braț de lemne pus lângă magazie. Sunt lucruri pe care doar inima le poate măsura, și le măsoară în bucurie.

De aceea, mă adresez ție, frate creștin: vino și cunoaște-ne. Așază în mâinile noastre ce îți prisosește, și vei vedea cum se preschimbă în hrană, căldură și alinare pentru cei care au crezut că nu mai au pe nimeni. Fii tu răspunsul unei rugăciuni. Și vei simți cum, odată cu noi, ți se încălzește și ție sufletul.

Nădejdea – focul care nu se stinge

Când viscolul își urlă cântecul pe uliță și fulgii acoperă ferestrele, în inima mea arde un altfel de foc – focul nădejdii în Dumnezeu. Aici, la Pro Vita, am învățat că nu frigul de afară e cel mai greu, ci frigul din suflet. Și că acesta poate fi alungat doar de dragoste și credință.

În serile de iarnă, când ne strângem la rugăciune, nu mai simt că sunt singur. Glasurile celor din jur se împletesc cu rugăciunea mea, iar lacrimile mele se amestecă cu ale altora. E taina comunității creștine – aceea de a purta împreună poverile, de a împărți atât pâinea, cât și lacrimile.

Știu că poate nu ne-am întâlnit niciodată. Dar te simt aproape, frate al meu în Hristos, atunci când alegi să ne porți în rugăciunea ta sau să pui în mâinile noastre un dar. Milostenia ta devine mâna prin care Dumnezeu îmi atinge sufletul. Și pentru asta, îți voi fi recunoscător toată viața.

Cuvânt de mulțumire pentru cei ce aud

Poate nu voi ști niciodată cine ești. Poate numele tău nu va fi scris niciodată pe vreo listă. Dar Dumnezeu știe. Și știe fiecare gând bun pe care l-ai trimis, fiecare rugăciune, fiecare gest de milostenie, fie el văzut sau nevăzut.

Când îți vei aminti de mine, gândește-te că undeva, la o fereastră mică din Valea Screzii, un bătrân se roagă pentru tine. Nu pentru că trebuie, ci pentru că vrea. Pentru că în dragostea pe care mi-ai arătat-o, am văzut chipul lui Hristos.

Și poate, când va veni primăvara, vom sta la aceeași masă, vom împărți aceeași pâine și ne vom aminti că într-o iarnă grea, cineva a ales să fie aproape. Iar asta a schimbat totul.